Deşi despre poezia lui Valentin Dolfi (n. 1961) au scris elogios Octavian Soviany, Traian T. Coşovei sau Nicolae Coande, poetul-bibliotecar din mica urbe vâlceană Băile Govora rămâne, în continuare, la fel de puţin cunoscut, un marginal care se simte bine purtând semnul minoratului şi al clandestinităţii poetice. Aşa cum spune Ioan Es. Pop, el trebuie recuperat degrabă de generaţia ’90, care nu şi l-a însuşit din cauza simplului fapt că nu l-a cunoscut, nu că l-ar fi uitat. Dar asta nu înseamnă că poetul nu şi-a văzut de treabă, publicând trei volume individuale, Buncărul de hârtie (1999), Lumea de ipsos (2005) şi Viaţa de mucava (2017), reunite în prima sa antologie, Fotografii de familie (2017) (aici se regăseşte şi un consistent grupaj de poeme inedite cu titlul Antologia orăşelului Băile Govora) ce poate oferi, în sfârşit, o imagine de ansamblu asupra liricii sale şi-l va fixa, negreşit, între numele de neocolit ale poeziei contemporane.

Punctul de pornire al volumului de debut era oferit de ceea ce poetul numea „poeme mici pe care nu le citeşte nimeni“ (Poeme mici) sau, cum declara în altă parte, el se mulţumeşte „a fi scris un poem mic/ şi strălucitor ca o mărgea care îţi alunecă/ printre degete“ (Drago iubito). Liliputane, gestica şi detaşarea de acum sunt bacoviene, dar îi permit să investigheze contururile, să fixeze cu acurateţe obiectele-reper, cu alte cuvinte, să scruteze hipersensibil locuri şi oameni. Este, probabil, motivul pentru care Octavian Soviany remarca acel „abur de apăsătoare melancolie“, interpretată pe „partitura textualismului dezabuzat, erodat de morbii tristeţii şi oboselii“.

Dar Valentin Dolfi este de găsit în poezia ornată (auto)biografic, dizolvată în oralitatea voioasă (textele curg unele din altele ca un solilocviu egal), departe de marile evenimente şi mize cu aşa-zis potenţial poetic. Sau, dacă se apropie de ele, are grijă să le devalorizeze prin simulată indiferenţă şi sfârâitoare autoironie. Instantaneele sale domestice se derulează calm, într-o isterie a banalului înăbuşită cu umor în regia specială a privirii sale care ştie când şi de care lucruri aparent neînsemnate să se lipească. În poemul care deschide Lumea de ipsos, poetul îşi conturează un minunat autoportret surprins în mijlocul dramei diurne: „Ce faci tu de fapt hai să vedem zice Mihaela/ te uiţi trei ore la televizor îţi faci de/ lucru în bibliotecă trei ore citeşti şi uite/ cum îţi trece timpul când nu mai poţi să scrii/ arăţi ca o molie înţepenită de frig pe rama/ ferestrei şi nici măcar nu eşti un mare poet/ ai ochii apoşi şi goi iar ai băut ce-o să mă/ fac cu tine ce-o să le spun părinţilor tăi/ săracii sunt atât de bătrâni nimeni nu are grijă/ de ei în situaţia asta nimeni nu-i întreabă/ dacă au mâncat ceva mâine-poimâine mor şi tu/ eşti atât de indiferent nu vezi că fata noastră/ a crescut nu vezi că astăzi poartă minijupă/ şi uite cum îţi trece viaţa şi nici măcar/ nu eşti un mare poet aşa ca Nichita Stănescu“ (Un mare poet).

Valentin Dolfi scrie, de asemenea, o voluptoasă şi dezarmantă poezie a descreşterii, a ruinei omeneşti şi, finalmente, a morţii, aspect ce se va acutiza în Viaţa de mucava. La figurile pitoreşti de dinainte, se adaugă altele mai mult sau mai puţin memorabile, proiecţii ale aceluiaşi destin zdrobit, amintind mai curând de galeria înfrânţilor, legende ale vieţii de zi cu zi, figuri emblematice care îşi trăiesc odiseea de apartament. Aici, Valentin Dolfi este cel mai dostoievskian dintre poeţii noştri, dar, poate, e numai o impresie a noastră. Profesorul Deaconu moare necunoscut după ce a scris patru cărţi, Judi sărmana, „fata beţivă a lui Dumnezeu” se încuie în propria casă şi apoi se stinge singură, nenea Mişu bea mult când se ceartă cu Doina, dar ne lasă şi o memorabilă definiţie a morţii, căci „ce e moartea cu adevărat zice/ dacă nu o lungă şi nesfârşită beţie“ (O lungă şi nesfârşită beţie).

Antologia orăşelului Băile Govora, cu toposul aferent, devine, în consecinţă, un fel de La Lilieci locuit de spectre ale singurătăţii, eşecului şi suicidului surprinse cu haz, sub forma unor confesiuni din lumea de dincolo. Aproape că nu am înţelege rostul rescrierii obstinante a măruntelor destine supuse aceleiaşi farse, dacă nu ar exista promisiunea transfiguratoare, aproape halucinantă, cu cheie cu tot, oferită în regim suprareal de ultimul poem: „Şi într-a şaptea zi cerurile s-au deschis/ un înger a coborât şi s-a aşezat lângă ei/ aici să rămâneţi le-a zis aici să naşteţi copii/ aceasta e ţara pe care v-am dat-o eu vouă/ şi iarba era verde copacii aveau rod şi o/ lumină strălucitoare plutea deasupra pământului/ ei au rămas nemişcaţi şi noaptea a venit rece/ şi goală şi dimineaţa au văzut iarba de lemn şi/ copacii de piatră au plâns au tăcut zile în şir au/ rătăcit pe câmp cu ochii roşii ca merele coapte“.